Nu cred in nimic

[Urmeaza sa fie completat, sters sau ignorat. Nu se vrea a fi inteles si nu beneficiaza de logica. Sunt doar cuvinte aruncate.]

Nu cred in nimic si totusi nu neg nimic. Caut un ceva nedefinit, indepartat si greu de atins sau doar mi se pare ca sunt in cautarea lui cand, de fapt, ma lupt cu o neliniste launtrica. Cum poti sa vrei ceva ce nu poti defini? Fericrea e un sofism.

S-a dus un an de facultate si n-am ramas cu nimic (poate cu vreo restanta sa ma aleg). A trecut repede si aiurea, zi dupa zi. N-a fost bun, n-a fost rau. Mai sunt vreo doi care se vor bucura de aceeasi soarta, iar dupa aia ma voi afunda in rutina locului de munca. "Timpul trece, leafa merge, noi cu drag muncim."

Mi-e sila de platitudinea societatii de consum, de banalitate hipermarket-urilor, a sarbatorilor, a vacantei pentru care strangi un an intreg bani, de posete de firma si de norme sociale. Nu vreau sa fiu altfel decat ceilalti, vreau ca noi toti sa fim altfel, dar nu am nici sugestii, nici vointa de a infaptui aceasta schimbare.

Uneori sunt geloasa pe cei care cred cu tot sufletul intr-o idee sau intr-un tel. Admir puterea si increderea de care dau dovada si sunt sigura ca nimic din ce le-ar spune altcineva nu le-ar putea schimba parerea. Admir si invidiez ca au gasit un sens vietii lor, in conditiile in care eu nu pot nici macar sa il definesc la modul general.

Nu cred in lucruri absolute si nu fac planuri. Mi se pare ca dezamagirea simtita la destramarea lor este mai mare decat bucuria traita in momentul unei eventuale impliniri. De asemenea, parca sentimentul de multumire valoreaza mai mult atunci cand primesti ceva la care nu te asteptai decat atunci cand obtii ceva pentru care ai luptat si ai sacrificat mult prea multe. Este o chestie de prioritati. Merita sau nu? Conteaza mai mult drumul sau destinatia?

Jimmy, urs cu sapca